Filosofia nu e straina de o anumita violenta. Nu formulez aici o critica impotriva ei. Eficacitatea gandirii occidentale tine tocmai de aceasta relatie cu violenta. Doar ca e permis sa ne indoim ca eficacitatea este singurul criteriu valabil. Fie pentru evaluarea unei gandiri. Daca cultura noastra, ale carei fundamente sunt cufundate in lumile greaca, romana si crestina, si-a asigurat de veacuri un fel de dominatie planetara, este in mare parte gratie (sau din cauza) acestei puteri conceptuale. Caci conceptele sunt unelte (dupa cum o indica etimologia): ele sesizeaza in realitate cele trebuincioase pentru a ne asigura conrolul lui. Ca atare, conceptul defineste un raport de ustensilitate cu lumea.
Filosofia nu este un mod de cunoastere dezinteresat, fie numai pentru faptul ca o cunoastere presupune, in mod expres, un interes (dezinteresul e o notiune suspecta, in care opereaza o vointa religioasa de dominatie). In cazul acesta, visul unui filosof consecvent, cel putin pana la Hegel, este Sistemul, Totalizarea. opera lui Hegel exprima, in felul ei, intr-o cotitura decisiva a istoriei Europei, un adevar care il depaseste cu mult, dar carui a misiune o indeplineste in chip (mai cu magistral seama in Fenomenologia spiritului).
Ghicim ca, daca asa stau lucrurile, blandetea nu are nicidecum loc in istoria filosofiei, decat la ganditori foarte singulari, ca Vladimir Jankélévitch sau Emmanuel Levinas, al caror raport cu o metafizica spiritualista este evident.
Clasicul Vocabulaire technique et critique de la philosophie al lui Lalande, de exemplu, face din violenta un concept folosirea ilegitima sau cel putin ilegala a fortei"); dar ignora notiunea de blandete (ceea ce e foarte pacat ar fi definit-o oare ca "folosirea legitima sau cel putin legala a fortei. Macar s-ar fi putut discuta...).
Totusi, lumea il depaseste intotdeauna pe filosof, in ambele sensuri ale verbului a depasi: il istoveste si il exaspereaza. Se poate cu siguranta spune, fara nici un fel de ironie, ca un Concept este o unealta formidabila, iar Sistemul o admirabila masina de prehensiune. Dar intotdeauna ramane ceva - acest rest poate lua formele cele mai variate: Jankélévitch le iubea patimas, acele nu-stiu-ce si aproape-nimic, ca sa reluam titlul uneia dintre lucrarile sale cele mai celebre. Ne putem intreba pe buna dreptate daca acest rest esential tine de filosofie.
As zice ca mai degraba de arta. Tot ceea ce in lume a fost minor sau ramane asa, copiii, femeile, ani.
Malele, popoarele zise barbare, chiar si unii barbati, tot ceea ce in lumea persoanelor serioase nu-si are locul, norii, florile, dragostea marea, toate aceste mici nimicuri care ne sunt totul: iata cu ce colaboreaza arta (chiar daca nu vorbeste despre asta in mod explicit; unii ar merge chiar pana la a spune: cu atat mai mult cu cat nu vorbeste despre asta, din motive strategice pe care orice artist adevarat le va intelege cu usurinta). Este totodata si ceea ce face din arta o activitate profund politica.
Arta se ocupa de ceea ce ramane: relicvariu perfect laic, atent la semnele vietii pana in moarte.
De exemplu potrivit cronicarului franciscan de Salimbene Adam, curiozitatea imparatului Frederic al ll-lea de Hohenstaufen era universala. Astfel, intr-o zi a vrut sa cunoasca limba primitiva a oamenilor. Dar cum sa faca? Frederic a poruncit sa se procure copii nou-nascuti, sa se ia de la parintii lor si sa se incredinteze unor doici avand drept misiune o ingrijire perfecta a lor: sa-i imbaieze, sa-i hraneasca, sa-i legene: dar totul fara a le adresa niciodata vreo vorba. Zilele treceau, misterul ramanea desavarsit - vor vorbi ei ebraica veche, greaca, latina? Sau, mai simplu, limba parintilor lor? Sau vreo limba necunoscuta, primitiva, nemaiauzita? Experienta lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen nu a permis sa se determine acest lucru: toti acei copii au murit. Limbajul ne invaluie, ne aduce pe lume, ne-o da si totodata ne protejeaza de ea.
